A fi sau a nu fi în prim plan (9:30-37)
30. Au plecat de acolo și au trecut prin Galileea. Isus nu voia să știe nimeni lucrul acesta,
31. pentru că îi învăța pe ucenici și le zicea: „Fiul Omului urmează să fie dat în mâinile oamenilor. Ei îl vor omorî, dar la trei zile după ce-l vor fi omorât, va învia”.
32. Ei însă nu pricepeau cuvintele acestea și se temeau să-l întrebe.
33. Apoi au ajuns în Capernaum. În timp ce Se afla în casă, Isus i-a întrebat:
„‒ Despre ce ați discutat pe drum?”
34. Dar ei tăceau, pentru că pe drum discutaseră unii cu alții cu privire la cine este cel mai mare.
35. Isus s-a așezat, i-a chemat pe cei doisprezece și le-a zis:
„‒ Dacă vrea cineva să fie primul, va fi ultimul dintre toți și slujitorul tuturor.”
36. Isus a luat un copilaș, l-a pus să stea în mijlocul lor și, luându-l în brațe, le-a zis:
37. „‒ Oricine primește, în Numele Meu, pe unul dintre astfel de copilași, pe Mine Mă primește, iar cel ce Mă primește pe Mine nu Mă primește, de fapt, pe Mine, ci pe Cel Ce M-a trimis pe Mine.”
A fi primul, a fi în prim plan, a te afla în lumina reflectoarelor este o dorință onorabilă sau este una contrară valorilor lui Cristos? Aceasta este una dintre temele de reflecție pe care ni le aduce în atenție Evanghelia de astăzi.
Spiritul concurențial domină societatea noastră. El este cultivat asiduu, pe toate canalele media, prin îndemnurile de a fi lideri sau antreprenori, de a avea succes financiar, de a avansa ierarhic. În esență, dorința de a atinge excelența și de a deține autoritate este una bună, constituind un motor al progresului și al inovației, de-a lungul istoriei.
Și totuși, în unele medii, aceste pretenții creează o presiune puternică de a face față exigențelor, ceea ce poate conduce la stres și anxietate. Acest lucru este foarte vizibil și la copiii care merg la școală, care adeseori fac eforturi majore pentru a obține note mari, nu neapărat pentru a își însuși competențe sau cunoștințe. Din păcate, pentru a atinge sucesul sau a ajunge în vârful ierarhiei, unii recurg la practici imorale, care încalcă etica și demnitatea oamenilor, creând favoritisme și discriminări dureroase. Toate acestea pot descuraja colaborarea și spiritul de echipă, erodând încrederea în semeni sau în justiție.
Poate nu ne dăm seama, dar și noi, creștinii, cădem adeseori în capcana unei mentalități care consideră valoroși doar pe cei bogați, pe cei cu studii academice, pe câștigători, desconsiderând pe cei care nu ajung pe primul loc sau care nu se conformează acestor standarde de putere și influență.
Așadar, a dori să fii în vârful ierarhiei este o dorință legitimă, însă Cuvântul lui Dumnezeu ne interoghează asupra motivației care o susține. Aspirația de a fi cel mai bun sau cel mai mare devine problematică atunci când se naște din mândrie sau ambiție egoistă, când produce nedreptate. Mântuitorul îi învață pe ucenici, deci și pe noi astăzi, că adevărata măreție provine din smerenie, din slujirea care reflectă caracterul cristic, nu din căutarea gloriei personale.
Pasajul biblic pe care l-am citit face parte dintr-o serie de evenimente care au avut loc pe parcursul ultimei călătorii a Domnului spre Ierusalim, cu puțin timp înainte de răstignire. Deși cea mai mare parte a lucrării sale misonare a desfășurat-o în Galileea, de data aceasta era mai mult o călătorie privată. Isus voia să petreacă timp doar cu ucenicii, să îi pregătească pentru apropiata și iminenta despărțire de ei.
Prima parte a textului prezintă o discuție cu discipolii, în care Mântuitorul a anticipat trădarea, moartea și învierea sa, dar aceștia erau confuzi și nu înțelegeau. În schimb, între ei s-a iscat o dispută legată de întâietate, de supremație.
A doua parte descrie un eveniment care a avut loc în Capernaum, un oraș din Galileea în care Domnul a predicat și a săvârșit mai multe minuni. Acolo Învățătorul le-a oferit ucenicilor o lecție prețioasă despre ce înseamnă a fi cel mai mare.
Este semnificativă conexiunea dintre cele două părți ale acestui pasaj biblic. E un contrast puternic între misiunea lui Isus și frământările ucenicilor. Ei s-au dovedit insensibili, distrați, preocupați de ei înșiși, nu de soarta Maestrului lor. Cristos a sesizat riscul major ca ei să rateze misiunea de a continua lucrarea Domnului.
Societatea antică era puternic ierarhizată, iar succesul și superioritatea erau foarte apreciate, astfel încât doar puțini oameni ajungeau în topul pozițiilor de putere și influență. Ucenicii au adoptat standardele societății fără a le pune sub semnul întrebării, au fost cuprinși și ei de această aspirație „politică” care însemna privilegii și glorie, bazate pe asocierea cu Isus.
Mântuitorul are un stil foarte interesant de a provoca. Deși putem bănui că a fost dezamăgit de prestația ucenicilor când se certau pe drum, el nu a intervenit atunci, nu i-a oprit, ci i-a lăsat să se exprime. Deși discret, el era atent la felul în care se comportau ucenicii, la ce fel de discuții purtau între ei. A așteptat momentul când au ajuns în casă, când s-au liniștit- atunci i-a abordat.
Isus a adus o învățătură contra-culturală. Dacă pentru vremea de atunci, ca și pentru cea actuală, a fi cel mai mare era asociat cu un statut privilegiat, însoțit de autoritate și putere, Mântuitorul a inversat normele și valorile sociale. Și pentru ca această lecție să nu fie abstractă, a explicat-o printr-o imagine concretă, memorabilă, le-a prezentat un model, cum spun matematicienii.
Cu o măiestrie pedagogică, Cristos a orchestrat un moment de tensiune, improvizând o mică scenă și a condus astfel explicația într-o zonă surprinzătoare, provocându-i pe ucenici să regândească, să se raporteze critic la concepțiile lor. Mântuitorul a chemat la el un copilaș, l-a așezat în centrul atenției unor bărbați și l-a oferit ca pildă vie și model universal pentru învățătura lui. Prin acest gest, învățătura sa a dobândit un contur concret, sugestiv, care ilustra miezul predicării sale, astfel încât ucenicii să înțeleagă temeinic ce presupune misiunea lor.
În lumea antică, un copil era lipsit de statut social și de drepturi, fiind complet dependent de alții care să îi poarte de grijă, să îi asigure existența, dezvoltarea, educația. Un copilaș este un model exemplar de dependență, de smerenie și de receptivitate tocmai prin micimea, prin puținul lui, prin fragilitatea și statutul său precar. Această imagine este cu totul opusă autosuficienței, pretenției de a ști, de a domina, de a afișa superioritate. Prin natura sa, copilașul nu concurează pentru statut, nu caută un loc fruntaș în ierarhie, mai mult, nici măcar nu își pune problema întâietății. A primi un copil însemna a primi și a oferi maximă importanță cuiva care este umil și lipsit de putere.
Isus face un pas mai departe, identificându-se cu copilașul. Pe fundalul mesajului său, Isus pune în evidență relația sa apropiată cu Tatăl care l-a trimis în lume, pentru a sluji oamenilor. Acest model de ascultare și slujire este oferit ucenicilor. El este solidar cu cei slabi și vulnerabili, cu cei în nevoie, care nu se pot apăra singuri, cu marginalii societății. Răspunsul pe care îl dăm acestor persoane este de fapt răspunsul pe care i-l oferim lui. Oamenii pe care îi slujim ar putea să recunoască autoritatea lui Dumnezeu, a celui care ne-a trimis să facem voia lui.
Semenul nu este un obiect de exploatat, ci epicentrul prezenței lui Cristos. A respecta demnitatea semenului, a vedea în el chipul lui Cristos, a-l sluji reprezintă lucrarea la care sunt chemați ucenicii. Identificarea lui Isus cu cel vulnerabil este o imagine care dă sens și motivație slujirii creștine.
Era extrem de important ca ucenicii să înțeleagă, să-și însușească acest principiu al slujirii. Era nevoie de o convertire, fiindcă valorile cristice sunt uneori total diferite de standardele societății.
Evanghelia prezintă onest faptele, așa cum sunt ele, fără idealisme. Nu-i consideră pe ucenici supraoameni sau supereroi, ci oameni obișnuiți, ca mine și ca voi, cu eșecuri, inconsecvențe, devieri. Ei au avut nevoie de timp și efort ca să-l înțeleagă pe Isus. Este încurajator să ne raportăm la ucenici în acest mod realist, fiindcă ne e mai ușor să ne identificăm cu ei. Parcursul ucenicilor ne dă încredere în lucrarea tainică a Duhului Sfânt, care ne schimbă.
Astăzi se consideră că mai valoros decât a oferi răspunsuri este să pui întrebări bune, care să stimuleze reflecția și să analizeze complexitatea realității din cât mai multe aspecte. Isus este Maestrul prin excelență care a știut să răspundă chiar și la întrebări nepuse, fiindcă era atent la ucenici, chiar și atunci când aceștia au avut o atitudine reținută, chiar ascunsă. Înțelegem însă că e important să adresăm chiar și acele întrebări care dezvăluie preocupări vanitoase sau mai puțin onorabile, pentru că și acestea pot declanșa reflecția și schimbarea.
Uneori falimentul este revelator în mai mare măsură decât succesul. El ne ajută să ne conștientizăm mai bine metehnele, ne aduce o neliniște bună, ne conduce spre convertire.
Conversația ucenicilor este ca o oglindă pentru noi. Și noi ne certăm unii cu alții, la fel ca ei. Considerăm că dezbatem subiecte de o importanță capitală, dar uneori acestea alunecă într-o concurență de orgolii care ne îndepărtează de menirea noastră.
La fel ca ucenicii, și noi putem rata mesajul, putem perverti conținutul învățăturii lui Cristos, derapând de la adevăr, fiindcă uneori nu înțelegem modul de a trăi, la care ne cheamă Cristos.
Aspirația de a deține un statut privilegiat este o problemă falsă. Accentul ar trebui să fie în altă parte. Cine dorește întâietate trebuie să înțeleagă că acest lucru presupune slujire, contribuție la ajutorarea și dezvoltarea semenilor, efort și implicare alături de ei. Isus ne cheamă să ieșim din propriul egoism, să îi facem pe alții vizibili, să avem grijă de cei uitați și marginalizați, să aducem dreptate în jurul nostru, să contribuim la sporirea semenilor.
Textul scoate în evidență o discrepanță uriașă între Isus și ucenici. Din preocupările lor înțelegem că erau departe de a fi înțeles identitatea și misiunea lui Isus, deci și a lor. Gesturile și învățătura Mântuitorului ne arată că el este om autentic, cu o misiune consistentă, în slujba oamenilor. Isus denunță orice strategie falsă, superficială, formală, poleită cu strălucire, care trădează chemarea de a fi în slujba oamenilor.
Pe plan politic în ultimii ani se constată o apetență pentru liderii care se impun autoritar, dar Mântuitorul aduce un alt mod de a exercita puterea și influența. El instaurează o nouă ordine (cel dintâi să fie cel din urmă), un nou mod de a ne raporta la semeni. Acest cuvânt îi provoacă pe toți liderii la o permanentă autoevaluare, le amintește de responsabilitatea lor de a contribui la binele și devenirea semenilor. Se pare că într-o primă fază ucenicii au ratat sensul mesajului lui Cristos. Isus însă nu i-a lăsat să rămână în concepțiile lor greșite, ci, utilizând o pedagogie extraordinară, i-a provocat într-un mod simplu, dar extrem de sugestiv și de percutant. Ca pentru ucenici odinioară, și pentru noi este important să avem revelația înțelesurilor eronate, a derapajelor noastre, poate chiar a unei existențe inadecvate. Deși este dureros, aceasta constituie primul pas pe drumul redresării, al revenirii pe calea cea bună. Doamne, ajută-ne!
