Evanghelia Domnului nostru Isus după sf Marcu 5:21-43

21. După ce a trecut Isus iarăşi de cealaltă parte cu corabia, s-a adunat mult norod în jurul Lui. El stătea lângă mare.

22. Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui

23. şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.”

24. Isus a plecat împreună cu el. Şi după El mergea mult norod şi-L îmbulzea.

25. Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge.

26. Ea suferise mult de la mulţi doctori; cheltuise tot ce avea, şi nu simţise nicio uşurare; ba încă îi era mai rău.

27. A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin mulţime şi s-a atins de haina Lui.

28. Căci îşi zicea ea: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.”

29. Şi îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală.

30. Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El; şi, întorcându-Se spre mulţime, a zis: „Cine s-a atins de hainele Mele?”

31. Ucenicii I-au zis: „Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici: „Cine s-a atins de Mine?””

32. El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta.

33. Femeia, înfricoşată şi tremurând, căci ştia ce se petrecuse în ea, a venit de s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a spus tot adevărul.

34. Dar Isus i-a zis: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace şi fii tămăduită de boala ta.”

35. Pe când vorbea El încă, iată că vin nişte oameni de la fruntaşul sinagogii care-i spun: „Fiica ta a murit; pentru ce mai superi pe Învăţătorul?”

36. Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!”

37. Şi n-a îngăduit nimănui să-L însoţească, afară de Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui Iacov.

38. Au ajuns la casa fruntaşului sinagogii. Acolo Isus a văzut o zarvă, şi pe unii care plângeau şi se tânguiau mult.

39. A intrat înăuntru şi le-a zis: „Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.”

40. Ei îşi băteau joc de El. Atunci, după ce i-a scos afară pe toţi, a luat cu El pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce-L însoţiseră şi a intrat acolo unde zăcea copila.

41. A apucat-o de mână şi i-a zis: „Talita, cumi”, care tălmăcit înseamnă: „Fetiţo, scoală-te îţi zic!”

42. Îndată fetiţa s-a sculat şi a început să umble; căci era de doisprezece ani. Ei au rămas încremeniţi.

43. Isus le-a poruncit cu tărie să nu ştie nimeni lucrul acesta; şi a zis să dea de mâncare fetiţei.

Credința care vindecă

Aproape fiecare dintre noi încercăm să fugim de durere și de moarte. Totuși, parcurgând labirintul vieții, descoperim că suferința și moartea sunt nu doar experiențe umane universale, parte intrinsecă a naturii create, ci și porți către înțelepciune și transformare. Prin ele ne confruntăm cu limitele noastre și ne apropiem de sensul profund al existenței noastre.

Evanghelia de astăzi ne aduce în prim plan două tablouri emoționante care gravitează în jurul temei suferinței. Primul este cel al unui tată deznădăjduit în fața bolii fetiței lui, aflate pe patul de moarte. Al doilea prezintă imaginea unei femei excluse din propria familie și comunitate, care se luptă cu boala și singurătatea și care a ajuns în pragul falimentului. Acești doi oameni necăjiți, aflați în culmea disperării, apelează la Isus ca la unica soluție, după ce familiile, rudele și societatea le-au descurajat inițiativele. Istorisirile se suprapun, împletindu-se, ceea ce creează o scenă dinamică, în totul se derulează în ritm alert.

Cele două evenimente relatate s-au petrecut în aceeași zi în apropierea malului evreiesc al Mării Galileii, în timpul uneia dintre călătoriile misionare ale Domnului. Aceste două povești de vindecare, în care sunt implicați o femeie și un bărbat, realizează o sintetiză a dramei existenței umane. Ele pun în evidență identitatea divină a lui Cristos și misiunea sa mântuitoare.

Din evanghelia de astăzi transpare modul în care se revelează Isus, de data aceasta nu prin discursuri, ci printr-o apropiere de oameni care manifestă compasiune, înțelegere a condiției lor precare. Textul scoate în evidență eforturile eșuate ale omului și impactul transformator al credinței în Isus. Ca de atâtea ori, Evanghelia conduce atenția de la problema concretă la relația de încredere a omului în Isus.

Prima întâlnire a lui Isus a fost cu Iair, unul dintre conducătorii sinagogii locale, o personalitate importantă în comunitate. Apelând la Învățător, el își exprima încrederea că acesta poate să o vindece pe fetița lui. Aceasta avea 12 ani, o vârstă care indica apropierea de vremea măritișului, intrarea în viața adultă. În cazul său, mecanismele religioase și medicina, două domenii sociale în slujba oamenilor, și-au dovedit ineficiența. Venind la Isus, el a încălcat normele sociale, fiindcă încrederea într-un „vraci” popular, nerecunoscut de oficiali, îi putea compromite reputația. El a invocat o practică uzuală în tradiția religioasă ebraică, de punere a mâinilor peste bolnavi, recunoscând astfel autoritatea lui Isus.

Se simte un sens al urgenței în cererea lui Iair, o nerăbdare de a acționa, pentru că timpul juca un rol crucial în salvarea vieții fiicei sale. Parcursul spre casa lui a fost întrerupt, însă, de o femeie anonimă, căreia Isus i-a acordat atenție maximă. Întârziind în mod intenționat continuarea călătoriei, el a oferit o lecție de credință. La vestea morții fetiței, Cristos l-a încurajat și i s-a adresat într-un mod paradoxal: „Nu te teme, crede numai”. Acasă la slujbaș s-a creat o scenă aglomerată, plină de agitație, bocete sfâșâietoare (specifice spațiului oriental) și ironii. Această sonoritate stridentă contrasta cu momentul de liniște de lângă patul fetiței, când părinții ei și trei dintre ucenicii săi apropiați au fost martori la învierea ei.

Apoi, episodul cu femeia care s-a vindecat prin atingerea de hainele lui Isus s-a petrecut pe neașteptate, în viteză.  Știm numele fruntașului sinagogii, dar numele femeii bolnave nu este menționat. Era o femeie anonimă, cu o problemă foarte intimă, care i-a provocat o suferință îndelungată și severă, marginalizare, discreditare socială. Boala cronică care îi provoca hemoragie o eticheta ca persoană impură, ceea ce nu îi permitea să participe la întâlnirile liturgice de la sinagogă și interzicea oricui să se apropie de ea.

Probabil trăia retrasă, exclusă de la viața comunității. Cu toate acestea, este impresionantă personalitatea acestei femei cu inițiativă și perseverență, care nu s-a mulțumit să accepte un verdict implacabil, definitiv, ci era în căutarea unei soluții noi, a unei schimbări. Încrederea că Cristos o putea ajuta și-a exprimat-o nu prin cuvinte, ci prin gesturi îndeplinite pe furiș, făcând eforturi extraordinare pentru a își duce la îndeplinire planul secret de a îl atinge pe Mântuitorul.

Cu toată învălmășeala, Isus a remarcat-o și a provocat-o să dezvăluie public situația ei, să depășească frica de a nu scandaliza sau supăra. În societatea iudaică exista o obsesie cu privire la legea necurăției, de aceea ea anticipa că Isus, la fel ca și mulțimea, o va condamna că s-a apropiat de el. În loc de aceasta, el a binecuvântat-o cu apelativul „fiică”, conferindu-i un statut de demnitate, intrarea într-o relație specială de autoritate protectivă, revenirea în comunitate.

Textul biblic ilustrează drama condiției umane, aflate în lipsă de sens, în suferință și moarte și nevoia ei de vindecare, de restaurare. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat să vindece umanitatea din interiorul ei, iar misiunea lui nu s-a restrâns doar la discursuri despre o realitate transcendentă, ci a cuprins și acțiuni prin care s-a revelat ca o prezență transformatoare.

Simbolistica numărului 12, care în tradiția ebraică sugera completitudinea, desăvârșirea, sporește tensiunea textului. În mod normal, o adolescentă de 12 ani este în plină dezvoltare, se află în fața unor bogate opțiuni de viață, dar, în cazul fiicei lui Iair, acestea păreau anulate. În situația femeii, 12 ani reprezintă o perioadă lungă de suferință, care au blocat posibilitățile de a gusta viața. Isus se prezintă ca o figură escatologică care vindecă și dă viață, anunțând astfel că împărăția lui Dumnezeu a început să se manifesteze prin el. Cele două femei și Iair au experimentat o schimbare spectaculoasă, un salt spre un alt statut, o redefinire existențială.

Nu trebuie să idealizăm situația femeii vindecate. Probabil că efectele anilor de izolare nu s-au risipit prea curând, și nu i-a fost ușor să se reintegreze social. În privința lui Iair au fost reținute numele și statutul social, dar femeia a rămas în anonimat. Aceasta sugerează faptul că comunitatea care a scris Evanghelia după Marcu nu s-a putut sustrage stereotipurilor culturale din societatea antică. Din păcate, și astăzi există discriminări de gen sau pe criterii sociale, producând efecte dureroase atât în societate ca ansamblu, cât și în mediile creștine. Isus confruntă orice sistem nedrept care exclude oamenii, în loc să îi protejeze. Atitudinea lui ni se oferă mereu ca model pentru a iubi necondiționat, pentru a veni în sprijinul semenilor, de orice condiție ar fi aceștia.

Evenimentele se derulează pe un fundal cu multă mișcare și agitație, exprimate de personajele care dau frâu liber emoțiilor, trăind intens gravitatea situațiilor pe care le traversează. Există un mare contrast între modul de raportare la Isus al femeii și al bărbatului, pe de o parte, și al mulțimii, pe de altă parte. Când prietenii fruntașului sinagogii l-au anunțat că fiica lui a murit, ei l-au certat pentru insistența de a rămâne cu Isus. Aparent ei manifestau o grijă față de Învățător, dar intervenția lor trăda iritare, lipsă de empatie și mai ales necredință. Chiar și ucenicii au dovedit superficialitate și l-au ironizat pe Învățător, neputând concepe ca în acea aglomerație să aibă loc o atingere specială. Bătaia de joc a continuat și în gospodăria familiei fetiței bolnave, când el a negat evidența morții ei, anticipând învierea. Isus a dovedit compasiune și a vindecat în pofida scepticismului mulțimii, nu a răspuns provocărilor, a rămas aproape de cei îndurerați.

Disperarea lui Iair și a femeii cu scurgere de sânge ne amintesc de propriile noastre momente de disperare, de frământările și zbaterile noastre ascunse, când ne simțim neputincioși, paralizați, incapabili să găsim soluții la situațiile dificile pe care le traversăm. Acești oameni sunt o încurajare să îl căutăm pe Isus în momentele de criză, când ne simțim înfrânți sau în eșec. Deși Mântuitorul nu ne-a promis că ne va salva din toate dificultățile, el ne oferă certitudinea prezenței sale tainice în cele mai întunecate momente ale existenței noastre și mântuirea prin credință.

Uneori ni se pare că e prea târziu ca Dumnezeu să mai lucreze, că nu mai are rost să insistăm cu rugăciuni sau cereri expirate. Înțelegem însă că timpul în care Domnul intervine nu coincide întotdeauna cu timpul nostru, de aceea avem nevoie de o credință răbdătoare, așa cum a avut femeia anonimă care nu s-a resemnat, ci a fost atentă la împrejurări și a văzut în întâlnirea cu Isus o oportunitate.

Creștinismul este considerat o religie terapeutică, o religie a vindecării. Relația cu Cristos a inspirat și a mobilizat oamenii să dea sens suferinței, să își exprime compasiunea față de semeni, a oferit puterea de a ierta, a încurajat elaborarea unor legi care să ofere protecție socială sau facilități de tratament, făcând ca în mijlocul răului și al degradării să iasă la iveală bunătatea, iubirea, grija față de semeni. Apariția primelor spitale și azile pentru săraci, ca locuri publice în care orice om să aibă parte de îngrijire medicală, a fost inspirată de dragostea creștină și de ideea că orice ființă umană ce suferă este un frate care trebuie alinat, indiferent de condiția sa.

În evanghelia de astăzi l-am văzut pe Isus manifestându-și preocuparea pentru oameni. El nu a oferit învățături, nici nu a făcut afirmații despre sine, ci a încurajat oamenii aflați în suferință, a venit în ajutorul lor, lăsând spațiu pentru concluzii participanților la evenimente. Iair și femeia vindecată au exprimat un sens particular al credinței, care este încrederea în Mântuitorul. Ei nu au mărturisit credința prin declarații dogmatice sau prin formule abstracte, ci prin gesturi curajoase, expunându-se în situații incomode, fiind deschiși să experimenteze soluțiile propuse de Mântuitorul.Acest mod de a trăi să fie și pentru noi pilduitor. Așa să ne ajute Dumnezeu!